Pufi

Pufi a fost si va ramane intotdeauna primul si cel mai drag iepuras al meu. A aparut in viata mea cu vreo trei ani in urma si a plecat de langa mine acum cateva luni. Pentru mine el e perfectiunea intruchipata intr-un iepuras si el e primul despre care vorbesc atunci cand imi justific in fata altora iubirea pentru iepurasi.

Nu credeam ca un iepuras ca el poate exista pe lumea asta. Atat de minunat era, ca mi-a furat inima pentru totdeauna. Intalnirea cu el mi-a schimbat destinul, pentru ca din iubire pentru el am facut lucruri pe care nu cred ca le-as fi facut altfel. Si blogul asta s-a nascut tot multumita lui. M-a facut sa iubesc iepurasii si sa-mi doresc sa schimb in bine soarta cat mai multor semeni de ai lui. Si m-am gandit ca un blog de felul asta le va fi de ajutor celor care vor sa dea o sansa la fericire unui iepuras.

De ce-l iubesc atat de mult? Privind in urma la cei trei ani in care a fost langa mine, as spune ca as avea tot atatea motive sa-l iubesc cate secunde am petrecut impreuna cu el. Inca din prima clipa in care a aparut in viata mea m-am indragostit de el. Atunci cand intr-o zi frumoasa de primavara parintii mei l-au adus acasa.

Era ca o mingiuta zglobie de blanita alba cu urechiuse roz, care stralucea in lumina soarelui de primavara. Intotdeauna imi fusese teama sa am in grija un animalut, pentru ca stiam ca intr-o zi il voi pierde si nu puteam sa accept deloc ideea asta. M-am gandit atunci, vreo cateva secunde, ca poate nu ar trebui sa il primesc. Dar dupa alte cateva secunde nici macar nu-mi mai aminteam ca tocmai imi facusem griji. Il urmaream fascinata cu privirea, in timp ce alerga pe sub dulapuri si sarea ca un calut de curse peste ornamentele de metal care apareau in calea lui. Nu mai vazusem niciodata un iepuras ca el. Avea obrajori foarte pufosi si urechiuse si ochisorii roz. Era asa de pufos ca i-am spus imediat, de la sine, asa cum i-am spus de-atunci incoace: Pufi.

Incet, am inceput sa ne cunoastem. A fost usor, pentru ca era curajos de mic. A durat doar vreo cateva zile pana cand a ajuns sa manance din palma mea. Era prima data cand un iepuras manca din palma mea si mi-a fost teama ca o sa ma muste din greseala. Dar imi doream sa fim cat mai apropiati. Dupa doar cateva mici muscaturi gresite a invatat sa faca diferenta intre mancare si palma mea si asta ne-a apropiat foarte repede, pentru ca am inceput sa avem incredere unul in celalalt.

morcovel

La fel s-a intamplat dupa ce am invatat sa-l iau in brate. La inceput era foarte speriat. Nici eu nu stiam prea bine cum trebuia sa il ridic. Acum imi pare rau ca uneori il intorceam pe spate doar ca sa-l vad cum doarme ca un ingeras. Abia mult mai tarziu am inteles cat de neplacut e pentru ei. Dar voiam sa-l obisnuiesc cu asta, pentru ca intr-o zi putea sa fie nevoie sa procedez asa. Pana la urma a inceput sa se obisnuiasca si a devenit tot mai usor sa il iau in brate, mai ales dupa ce il invatasem sa se urce in poala mea ca sa primeasca de papica vreo delicatesa. Iar eu ma-ndragosteam tot mai mult de el pe masura ce crestea si se potrivea tot mai bine in imbratisarea mea.

Si-am inceput incet, incet sa ma simt mamica. Si sa-mi doresc sa-l protejez si sa-l ajut. Simteam nevoia sa ii sprijin labutele in palme cand se ridica in doua picioruse si se clatina. Sau cand se straduia sa se curete pe blanita de pe spate si nu putea sa-si tina echilibrul. Sau sa-i sterg barbita dupa ce bea apa, pentru ca de fiecare data isi uda blanita si nu cred ca ii placea.

Mai tarziu am hotarat ca vreau sa inlatur si ultima bariera dintre noi. Voiam sa nu-l mai las sa doarma noaptea singurel in alta camera, asa cum dormise pana atunci. Voiam sa aiba aceeasi libertate noaptea ca si ziua, nu sa-l separ de mine ca sa pot dormi. Nu am avut curajul pana atunci sa dorm cu el liber in aceeasi camera, pentru ca stiam ca s-ar putea sa nu inteleaga la inceput somnul meu si ca ar putea sa devina agitat. Si chiar asa a fost la inceput. Sarea intruna peste mine si imi topaia pana si in cap. Am renuntat pentru o vreme, pentru ca nu puteam sa dorm asa. Pana intr-o zi cand am fost nevoiti sa impartim o cameruta. Si nu m-am indurat sa il tin intr-o cusca. Intotdeauna a fost liber si nu puteam sa-i fac asa ceva. Am suportat toate topaielile, pana cand mi-a venit ideea sa dorm cu patura intinsa peste cap. M-a deranjat tot mai putin, iar dupa cateva saptamani a inceput sa inteleaga cum e cu somnul meu. De-atunci am dormit linistita. Am fost uimita sa vad cat de cumintel astepta sa ma trezesc, oricat de mult dormeam. Si ca un bonus la efortul meu era si bucuria pe care o simteam cand ma trezeam si primul lucru pe care-l vedeam era boticul lui alb si pufos.

Si cata liniste simteam cand ma ghemuiam pe jos langa el si il priveam in timp ce facea nani, dormind pe-o parte, dupa ce se rostogolise acolo printr-o miscare care ma facea intotdeauna sa tip de incantare si sa ma reped sa-l gadil pe burtica. Si el ma privea mirat pentru ca nu intelegea de ce fac asta. Era atat de dragalas ca nu puteam sa ma abtin…

Pufi face nani

Sau cand ma asezam langa el atunci cand rontaia papica. Pentru mine era atat de odihnitor sa il privesc. Si ma culcam cu capul sprijinit de funduletul lui pufos in timp ce imi treceam o mana pe sub burtica lui. Si el isi sprijinea labutele din spate pe mana mea. Atat de fericita eram de fiecare data cand stateam impreuna asa.

Pufi

Si am stiut ca il iubesc cu toata inima atunci cand a venit o zi in care a trebuit sa imi infrunt cele mai profunde spaime si mi-am pus in pericol sanatatea ca sa-l ajut sa scape cu viata dintr-o boala oribila care da frisoane oricui are acasa un iepuras drag. O boala pe care un semen de-al nostru a raspandit-o intentionat si de care eu, fiind atunci de prea putina vreme mamica de iepuras, nu am stiut sa-l protejez asa cum trebuia.

Si toate astea, si multe alte lucruri de care as putea sa vorbesc ore in sir, m-au facut sa il iubesc atat de mult ca nu mai exista vreun lucru pe care sa nu i-l fi putut ierta sau pe care sa nu vreau sa-l pot face pentru el. Pentru ca am ajuns sa il iubesc atat de mult, am reusit sa inteleg pana la urma si ca lucrurile care ma deranjasera si pentru care ma suparam (pentru vreo cateva secunde) uneori pe el, se intamplau de fapt din vina mea.

Acele lucruri erau manifestari corecte si firesti din partea lui, pe care pana atunci nu incercasem sa le inteleg. Si care imi indicau probleme care, odata rezolvate, ne-ar fi facut viata mai usoara la amandoi.

El, urecheatul meu pufos, destept si dulce a reusit ceva ce nimeni nu a reusit sa faca pana atunci. M-a invatat lucrul pe care eu il consider cel mai important pentru un om: ce-seamna sa iubesti fara limite.

Cu frumusetea, inteligenta, dragalasenia si veselia lui, in doar trei ani a reusit sa aduca atata fericire in viata mea ca am ajuns sa-i spun in fiecare zi de nenumarate ori ca il iubesc si ca vreau sa ramana langa mine pentru totdeauna. Si nimeni si nimic nu va schimba vreodata asta.

Te iubesc, Pufisorul meu!

About Codrina Elisabeta Miculit

Inainte de toate, mamica de iepurasi si alte animalute. Liber-cugetatoare (atat cat e posibil), prin structura mea. Psiholog, prin educatie. In afara de animalute, pasiunea mea e sa inteleg toate lucrurile care pot fi gandite si intelese de mintea umana si pe cele care ne transfigureaza viata...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: