… iepurasi

Cineva spunea in gluma ca un catel are stapan, iar o pisica are staff. Dincolo de gluma asta, cred ca atunci cand sunt iubite din tot sufletul, asa cum oricare dintre ele ar avea nevoie, toate animalutele au parinti. Am auzit atatia oameni vorbind despre animalutele lor asa cum ar vorbi despre copiii lor. Si ma bucur, pentru ca stiu ca asta inseamna ca animalutele lor sunt intr-adevar iubite.

Pentru mine, sa fii parinte de animalute (in cazul meu, de iepurasi) inseamna sa le iubesti cu altruismul si profunzimea de care numai un parinte e in stare. De asta cred ca orice animalut (cu atat mai mult un iepuras) ar trebui sa fie intotdeauna in grija acelei persoane (adulte, de obicei) din familie care poate intelege sentimentele si responsabilitatile asociate rolului de parinte.

Nevoia de a deveni mamica sau taticul unui animalut apare la un moment dat in mod firesc, daca avem maturitatea necesara si daca alegem sa interactionam in mod autentic si cu respect fata de el.

Daca ne straduim sa fim o prezenta constanta in viata unui iepuras si ne purtam cu rabdare, grija si afectiune fata de el, in asa fel incat sa ne poata intelege afectiunea, ii aratam ca poate gasi in noi iubirea si siguranta de care el, ca fiinta sociala, are nevoie. Si atunci cand se va simti in siguranta, va incepe sa simta si sa manifeste afectiune fata de noi. Iar cand se intampla asta, totul se schimba definitiv. Iubirea unui iepuras e atat de dulce ca nu-i poti rezista. Te face sa fii atat de fericit si recunoscator ca te iubeste, ca ai face orice ca s-o pastrezi la nesfarsit. Si ai vrea sa il poti proteja de absolut orice pericol, asa cum numai un parinte vrea sa-si protejeze copilul. Dupa ce legatura asta se creeaza intre noi si iepurasii nostri, ea nu poate decat sa creasca in fiecare zi.

Poate ca uneori dureaza ceva mai mult pana sa trecem peste tot felul de conditionari sociale de genul „Nu e decat un iepuras!” si sa vedem in iepurasii nostri ceva mai mult decat atat. Dar e aproape inevitabil, daca ne pasa macar un pic de iepurasul pe care il luam acasa. Iar daca avem norocul sa intalnim iepurasul „potrivit”, totul se intampla atat de repede ca ne ia prin surprindere.

Asta mi s-a intamplat mie atunci cand Pufi, primul si cel mai drag iepuras al meu, un iepuras alb neozeelandez, a aparut pe neasteptate in viata mea si m-a invatat ce inseamna sa fii mamica de iepuras. Am inteles ca relatia dintre noi nu mai e doar o relatie dintre un om si un animalut in ziua in care am simtit nevoia sa ma asez langa el, sa-i spun „puiule” si sa il inconjor protector cu bratele ca sa-l feresc de orice rau.

Nu e tocmai usor sa fii parinte de iepuras, desi atunci cand nu esti in pielea unuia din ei poate ca nu pare mare scofala. La urma urmei, ar spune unii, iepurasii nu fac altceva decat sa rontaie, sa topaie sau sa motaie toata ziua. Cat de greu poate fi sa-i ingrijesti?

Da, poate fi usor… daca isi traiesc viata in limitele unei custi si daca nu facem decat sa ii hranim, sa facem curatenie in casuta lor si sa ii alintam din cand in cand … Dar un parinte de iepuras vrea altceva. Ca orice alt parinte, isi iubeste atat de mult iepurasul incat isi doreste pentru el tot ce-i mai bun. Si asta poate fi de multe ori o adevarata provocare.

Iepurasii nu sunt doar niste jucarii dragute. Sunt inteligenti, curiosi, sociabili (dar si individualisti), au personalitati distincte, gandesc, simt si vor sa fie cat mai liberi. Dar pentru ca sunt animale-prada si au corpusoare foarte fragile, in lumea noastra pericolele ii pandesc la orice pas. Un parinte de iepuras trebuie sa tina cont de toate lucrurile astea atunci cand se gandeste cum sa ii ofere iepurasului lui tot ce-si doreste, fara sa-l puna in pericol.

Si cate pericole ar fi… Pentru un iepuras, lumea e plina de posibili pradatori, chiar si atunci cand traiesc in „civilizatie”. Alte animalute care traiesc in familiile noastre, cum ar fi cateii sau pisicile, desi in multe cazuri se dovedesc capabile sa coexiste pasnic cu iepurasii, pot fi totusi un pericol real pentru ei si trebuie supravegheate cu atentie atunci cand se afla in apropiere vreun iepuras. Nici vietatile mult mai mici decat ei nu sunt tocmai inofensive: soricei, muste, tantari, pureci, capuse… pot fi purtatori de paraziti, de virusi si bacterii care pot dezechilibra usor organismul lor fragil. Iar casa noastra e si ea plina de pericole: cablurile electrice, mobilele sub care pot intra sau pe care pot sari, lucrurile pe care le pot roade si inghiti… Ar mai fi ignoranta noastra cand e vorba de hrana sau de sanatatea lor. Sau de ingrijire. Sau de relatiile dintre iepurasi. Sau…

Lumea noastra, a oamenilor, nu e intotdeauna locul cel mai prietenos pentru un iepuras, daca vrem sa traiasca liber, sanatos si fericit. E nevoie sa facem tot felul de schimbari in mediul nostru si in modul nostru de a fi, ca sa putem fi fericiti impreuna. Uneori trebuie sa facem eforturi atat de mari ca numai faptul ca ii iubim atat de mult ne da destula energie pentru asta. Dar atunci cand, de dragul lor, reusim sa schimbam lucruri pe care le credeam de neschimbat sau sa facem lucruri pe care nu credeam ca le putem face, stim ca suntem adevarati parinti de iepurasi.

Poate fi vorba de lucruri mai marunte, cum ar fi sa invatam sa privim amuzati lucruri care inainte ne pareau greu de acceptat – ca mai gasim prin casa inevitabilele „bobite”, ca puful de iepuras a devenit o constanta in casa noastra, ca mai gasim din cand cand pe undeva vreun lucru rontait, ca trebuie sa ne gandim si la nevoile lui de cate ori ne rearanjam casa, ca trebuie sa mai stam si pe podea daca vrem sa fim mai aproape el…. Pana la eforturile supraomenesti, care sfideaza tot ce stiam despre limitele corpului sau mintii noastre (daca, de exemplu, trebuie sa ii fim alaturi cand e bolnavior).

Stiu ca in ochii unora din semenii nostri e posibil sa para un pic ridicol sa te declari parinte de animalut. Unii gasesc exagerata o relatie de genul parinte-copil intre un om si un animalut. Sau vad in asta chiar o problema care trebuie rezolvata. Dar nu e nici pe departe vorba de asa ceva. E vorba doar de o diferenta de atitudine fata de animale – intre a le da sau nu sansa sa comunice, sa se exprime liber si sa intre in sufletul nostru. Numai atunci cand le dam sansa asta, putem descoperi in ei acele lucruri care ne fac sa ii iubim, in mod spontan si natural, asa cum i-am iubi pe proprii copii. Si cred ca asta e un lucru de care si ei si noi avem nevoie, pentru ca poate da relatiei noastre profunzimi pe care nici macar nu le-am imaginat la inceput.